Kiki

Au trecut mai bine de 2 ani de cand am fost contactati si rugati sa preluam un motan a carui stapana murise. Eram aglomerati si atunci, insa nu l-am putut lasa sa fie dus la tara si lasat intr-o curte, fara ingrijire si acoperis – pentru ca asta intentiona familia stapanei lui sa faca. Asa ca l-am primit la noi. Am intampinat un motan zdruncinat: dupa o viata intreaga cu un singur stapan, bietul de el nu intelegea ce s-a intamplat, unde e stapana lui, de ce nu il mai apara si nu il mai tine in brate. Din cauza stresului si a tristetii, pana si blana ii cazuse pe portiuni mari ale corpului. S-a ascuns imediat intr-un cos, pe care il apara maraindu-ne, dand cu labuta, scotand sunete menite sa ne faca sa plecam. Asa ca nu ne-a ramas altceva de facut decat sa jelim cu el de la distanta, sa il lasam in pace si sa ne multumim cu a-i lasa hrana si apa. Il admiram pentru loialitatea de care dadea dovada, insa ne si parea rau ca nu poate uita repede viata de dinainte – ar fi fost mai usor pentru el. Dar cum ar fi putut uita, cand el a fost fericit cu stapana lui? O stapana care… nu mai era.

Intodeauna l-am hranit pe Kiki separat. Nu ii placeau nici pisicile si nici oamenii si nu suporta sa ne apropiem de el. Incet, blanita a inceput sa ii creasca iar el a iesit din ascunzatoare chiar si cand eram acolo. Trebuie sa va marturisim ca am ramas uimiti cat de frumos, cat de mare si de impunator e! Si, spre surpiza noastra, un pupacios si un lipicios! Cere sa fie bagat in seama, mangaiat, alintat, trebuie doar sa avem grija sa nu ne intrecem cu masura. Mai pocneste si acum, dar rar. Am invatat ca atunci cand are o zi proasta, sa il lasam pur si simplu in pace pana ce ii trece. Reactioneaza foarte rau la stres, chiar si la mersul la veterinar. De exemplu, cand a avut probleme cu dintii si a fost nevoie de un drum cu masina si cateva… extractii, motanul nostru a ramas fara blana pe jumatate din corp! Atat de mult ii displac schimbarea, stresul, veterinarul si… gasca mare de pisici care il inconjoara.

O data cu mutarea, spatiul pe care il avem este mai mic. Ce a facut Kiki al nostru? A “cucerit” un raft. Acela este locul lui, acolo ne asteapta atunci cand intram in camera si acolo doreste sa isi primeasca… bolul cu mancare. Ne multumeste in felul lui unic, lasandu-ne sa il mangaiem si sa il alintam. Si nu doar atat: in ultima vreme, voluntarii au inceput sa observe ca vrea mai mult: incepuse sa isi impinga capsorul in umerele noastre… Cei mai curajosi s-au apropiat cu fata de el, altii cu spatele, iar Kiki a inceput sa se lipeasca de noi. Cand incercam sa ne departam, isi punea o labuta pe noi, ca si cum ne-ar fi rugat sa mai stam. Si stateam… iar el ne coplesea cu dragostea lui!

Trebuie sa fi facut ceva bine ca sa ne iubeasca, corect? Dar ce anume…? In primul rand, nu ne-am suparat si nu ne-am plans de cateva zgaraieturi. In al doilea – i-am dat tot timpul de care a avut nevoie, l-am alintat cum am putut si niciodata nu l-am fortat sa dea mai mult decat a dorit el sa ofere. I-am inteles si durerea, si mania, am incercat sa intelegem nedreptatea care i-a fost facuta atunci cand cei care ar fi trebuit sa ii fie familie l-au tratat ca pe… un obiect de care scapi cand nu mai ai niciun interes. Si nu in ultimul rand, am respectat limitele pe care le-a impus si… pe el, cu bune si cu rele. Pur si simplu l-am acceptat asa cum e si asa il si iubim!

Un singur lucru nu ii putem oferi: liniste. Credem ca i-ar place sa fie singur sau cel putin, nu inconjurat de atatea pisici, ca sa isi poata trai restul zilelor asa cum ii place: intr-o casa, alaturi de familia lui, intr-un loc unde e acceptat asa cum e, iubit neconditionat si inteles pentru tot restul vietii lui…