Alba
M-am nascut in: 11 ianuarie 2014
Sunt aici din: septembrie 2022
Imi place sa: stau in cos
Nu imi place sa: vii spre mine, daca ma plimb
Mi-am gasit casuta: offfffff… inca nu
Pe Alba am cunoscut-o in urma cu multi ani, prin 2016. Primiseram un telefon de la o doamna binevoitoare, care vazuse doi puiuti de pisica in statia de autobuz, jucandu-se pe bordura si luandu-se dupa oamenii care urcau si coborau. Erau vioi dar cam slabuti, si doamnei ii era teama ca vor ajunge in curand sub rotile masinilor. Am alergat la locul indicat, i-am luat pe sus si i-am dus acasa – doua fetite adorabile pe care le-am numit Mira si Mera. Mara avea sa fie gasite in zilele urmatoare, insa al patrulea puiut – de care am aflat la cateva saptamani dupa, si pe care nu il vazusem niciodata, a sfarsit sub rotile masinilor…
Vorbind cu oamenii in zilele care au urmat, am aflat ca Alba, mamica puilor, isi duce zilele sub pod, si este hranita de mai multe persoane, care o indrageau pentru ca astepta cuminte in apropierea statiei ca sa primeasca si ea un pic de mancare si apa. Nu era deloc prietenoasa, si fugea atunci cand te apropiai prea tare. Am reusit insa sa o prindem totusi cu ajutorul unei custi-capcana insa, dupa sterilizare, am fost nevoiti sa o eliberam in teritoriu.
Timpul a trecut, iar Alba a ramas in continuare sub pod. Era un loc „bun” – daca exista asa ceva pe strazi: se putea adaposti de ploi si pericole si era ferita de masini. Iernile insa trebuie sa fi fost crunte, erau zile cand abia reuseam sa ajungem la ea, prin zapada si gunoaiele aruncate de persoanele mai putin civilizate care treceau pe acolo. Dar indata ce iesea soarele, si Alba noastra putea fi vazuta dormind, sau pur si simplu stand in iarba. Parea sa isi fi acceptat soarta, ca multe alte pisici ale strazii, si se bucura de ce avea. Cu siguranta au fost zile cand i-a fost foame, sau frig, dar a rezistat cumva, si doar ea ne-ar putea spune cum. Uneori mai aparea cate o pisica infometata sau lovita de masina in apropierea ei – pisici pe care, de-a lungul anilor, am incercat sa le salvam atunci cand le gaseam dar, in tot acest timp, Alba a fost mai mult singura.
A refuzat cu incapatanare mult timp sa se apropie, sa se lase mangaiata sau ajutata in vreun alt fel decat o faceam deja. Mormanul de gunoaie crestea de la an la an, iar pe Alba noastra se vedea trecerea anilor si dificultatile unei vieti traita pe strazi. Poate si pentru ca imbatranea, sau poate pentru ca s-a saturat, a inceput incet, incet, sa vina mai des la mancare, ba chiar sa „vorbeasca”, sa raspunda atunci cand o strigai pe nume. Era un semn extrem de bun, si i-am promis ca, intr-o buna zi, o vom lua de acolo. Parca a inteles ce i-am zis si, in lunile – ba chiar anii care au urmat, ne-am imprietenit cat de cat. O mai puteam mangaia, ceea ce era mare lucru, si s-a apropiat suficient incat sa o mai putem deparazita macar.
Am stat pe ganduri mult daca viata in adapost ar fi buna pentru ea sau i-am face mai mult rau daca am „inchide-o” dupa atatia ani. Nu aveam tarc la vremea aceea si capacitatea era cu mult depasita – si in adapost, si in casele noastre, asa ca am mai asteptat. Am fost nevoiti sa ne mutam si, o data cu visul de a avea un tarc pentru pisici devenit realitate, am sperat ca si Alba va avea un loc, candva, insa niciodata nu parea sa fie un moment prielnic. Trecusera insa 6 ani de cand o vazusem prima oara asa ca, atunci cand apele pareau mai linistite la noi, am vaccinat-o si am dus-o in adapost. Lasasem si un biletel sub pod, sa stie cei care o mai hraneau ca e bine, si ca a scapat de viata de strada. Am primit si un raspuns, pe acelasi biletel, in care o doamna care o indragea mult si o hranea, i-a dorit sa fie fericita si se bucura ca nu mai e nevoita sa stea in frig.
Greu i-a fost sa se adapteze la noul loc, si la atat de multe pisici. Era toamna tarziu si deja era frig, mai ales noaptea, insa Alba refuza sa intre in casa. Isi gasise un cos in tarc, si se adapostise acolo. O puteam mangaia si ii placea mult si, ca norocul, manca binisor, insa avea toate sansele sa se imbolnaveasca, chiar daca acoperiseram cosul cu paturi groase. Abia in mijloc de iarna si-a facut aparitia in casa, la inceput timid, pe furis. Tare mare bucurie ne-a facut! Si-a gasit un locsor si ea, un cos confortabil, de unde ne pandea la ora mesei si ne mieuna atunci cand ne faceam ca nu o vedem. Uneori fugea de noi, alteori ne lasa sa o mangaiem, si asta asa a ramas pana in ziua de azi.
Alba va ramane la noi probabil, cate zile o avea. Dar macar a scapat de masini, caini si oameni rai, de gunoaie si de frig, si este ingrijita cum trebuie. A durat mult sa se imblanzeasca putin, suficient incat sa apara unele probleme de sanatate, insa nimic grav. Pare sa ii placa noua ei viata, cosurile curate, apa si mancarea pe care le are la dispozitie fara sa fie nevoita sa astepte, tarcul si oamenii. Este in continuare singuratica, nu socializeaza cu alte pisici, insa pe noi ne accepta. Iar noi, ne bucuram ca nu a fost prea tarziu pentru ea si ca a reusit sa se adapteze. Este o pisica minunata, extrem de desteapta, si merita sa aiba – macar la batranete – o viata mai buna, sa stie si ea ce inseamna sa fii iubita si ingrijita.
Adoptia unei pisicute din adapostul nostru se face in baza unui contract de adoptie. De ce? Pentru ca ne pasa! Conditiile impuse de Asociatia Prietenii Pisicilor sunt usor de respectat atunci cand persoana care adopta este responsabila si iubeste intr-adevar pisicile.
Va multumim!
