Sylvestra

Sylvestra este una dintre acele pisici care, atunci cand sunt luate de pe strada si inchise, nu raman timide si fricoase asa cum erau inainte, ci devin de-a dreptul salbatice. Nu stim exact de ce, dar in unele cazuri se pare ca noi, oamenii, facem o greseala atunci cand fortam o astfel de pisica sa suporte un mediu pe care nu il doreste, sa stea cu zeci de alte pisici si sa socializeze cu fiintele umane. Probabil le provocam o trauma inca din momentul in care le prindem, o trauma de pe urma careia unele isi revin cu timpul – daca se intorc in mediul pe care il cunosc, altele niciodata; unele se imbolnavesc chiar din cauza stresului, in timp ce norocoasele se adapteaza, chiar daca raman ascunse multa vreme.

 

Fetita noastra a fost prinsa in iarna lui 2014, un an de care nu prea dorim sa ne amintim. Ea si alte pisici din zona au fost duse la sterilizat de doua doamne cu intentii bune, care ne cerusera ajutorul pentru cateva dintre ele, printre care si Sylvestra, deoarece unii locatari „binevoitori” amenintau cu otrava. Inca din prima zi in care a venit la noi, in ochii pisicii puteam vedea nu doar frica si disperarea, dar si hotararea ferma de a se apara de noi cu dintii si cu ghearele, daca era nevoie. Desi ne-a fost prezentata ca fiind o pisica prietenoasa, reactia ei fiind pusa pe seama schimbarii mediului, adevarul era departe de a fi acesta. Desi nu avea inca un an, puiuta era extrem de traumatizata, ceea ce a devenit mai mult decat clar dupa cateva luni in care am incercat in zadar sa ne apropiem de ea. Ce s-o fi intamplat cu ea, de ce nu ne suporta in apropierea ei nici dupa mai multe luni, nu vom sti niciodata. Cert este insa ca, pe masura ce vremea trecea, Sylvestra devenea din ce in ce mai salbatica. Statea ascunsa sub rafturi sau in locuri greu accesibile, si nu iesea decat atunci cand noi nu mai eram in camera. Ne bucuram ca iesea totusi si manca si ea, desi niciodata in prezenta noastra.

 

A doua schimbare prin care a trecut a fost mutarea, doi ani mai tarziu – din nou, o experienta traumatizanta pentru ea, ca si pentru alte pisici mai fricoase. Dar nu aveam ce face, trebuia sa parasim casa in care ne obisnuiseram cu totii si sa ne instalam in noile camere. Din nou, Sylvestra si-a gasit cele mai bune ascunzisuri si doar ocazional o vedeam, stand pe vreun raft la inaltime. Era de o frumusete incredibila, pisa noastra, cu o blana neagra si stralucitoare si ochii unei pantere salbatice, insa distanta, inaccesibila. Si asa avea sa ramana inca o vreme buna…

 

Recent insa, adica la patru ani de la venirea ei, am observat o schimbare: Sylvestra stand relaxata intr-un cos, alaturi de alta pisica. Si nu doar atat, dar nu mai fugea atunci cand ne apropiam! Nu am incercat sa o atingem inca o vreme, de frica sa nu interpreteze gresit gestul nostru si sa fuga din nou, ci ne-am multumit sa lasam un bol de mancare in apropierea ei. Apoi, ca printr-o minune, ne-a lasat sa o atingem si sa o mangaiem de cateva ori! Nu cred ca va putem descrie bucuria pe care am simtit-o atunci cand, dupa atata amar de vreme, ne-a aratat – in sfarsit, un semn de incredere. Asa ca noi avem de gand sa ii demonstram ca o meritam pe deplin si vom face tot posibilul sa nu o pierdem, in speranta ca va veni ziua in care o vom putea alinta si pe ea si mai ales, ziua in care ea va avea incredere in oameni.

 

Iar voi, cei care ati citit aceste randuri, sa stiti ca povestea frumoasei Sylvestra va continua. Suntem pe drumul cel bun si speram din suflet ca vom reveni cu vesti mai mult decat bune, chiar daca va mai dura o buna bucata de vreme. Tineti pumnii!