Tituca

Tituca s-a nascut pe strada si, ca multe alte pisici ale nimanui, a supravietuit cum a putut si cum a fost invatata de mamica ei. A avut insa norocul de a fi hranita de o doamna mai in varsta care locuia la parterul unui bloc, impreuna cu alte pisici care au descoperit ca in acea zona gasesc resurse si chiar si un geam deschis, pe unde pot intra la caldura, iarna.

 

Era fericita Tituca, impreuna cu surioara, fratele si mamica ei, ingrijiti de doamna de la parter, in limita posibilitatilor ei. O iubeau si erau iubiti la randul lor, si erau obisnuiti sa gaseasca geamul deschis ori de cate ori vroiau. Totul s-a schimbat insa in ziua in care doamna care ii ingrijea s-a mutat la o casa de batrani, iar apartamentul a fost vandut. Din acea zi, pisicile, ramase pe strada, s-au straduit in zadar sa intre in casa, geamul a ramas inchis. Au asteptat zile la rand ca acea femeie pe care o considerau stapana lor sa apara cu mancare si sa le alinte putin. O alta doamna care trecea mereu prin zona, a observat pisicile adunate in fata ferestrei si s-a interesat de situatie, dupa care ne-a contactat.

 

Ajunsi la noi, au trecut printr-o perioada foarte dificila, incercand sa se adapteze. Doamna care ii ingrijise aflase intre timp unde sunt pisicile si, ocazional, cand se simtea mai bine, le vizita. Era singura lor bucurie, sa o vada, sa o auda. Se adunau in jurul ei, se alintau, ii povesteau. Mai ales Tituca, ea intotdeauna avea ceva de zis. Cu noi s-au obisnuit in timp si doar dupa ce le-am aratat ca intentiile noastre sunt bune, ca nu dorim decat sa le ingrijim si sa le alintam atunci cand ne permit.Timpul a trecut, vizitele s-au oprit… Insa traumele au ramas.

Tituca este si in ziua de azi o pisica timida, care se apropie de noi doar cand vrea ea, de obicei cand este vorba de mancare. Si este in regula, o iubim asa cum este ea, retrasa si vorbareata – are o voce pe care ai recunoaste-o din sute de alte voci! De multe ori, asa, ca din senin, coboara de pe raftul unde sta si incepe sa povesteasca tuturor care vor sa o asculte, ceva stiut doar de ea. Iar pisicile din camera, in mod surprinzator, se aduna toate in jurul ei, cu coditele pe sus, se alinta si ii raspund – chiar si cele salbatice. Ce le spune, nu vom afla niciodata. Poate le povesteste de vremurile cand era doar un puiut si invata de la mamica ei cum sa se catere in copaci, sau poate le zice cine a trecut pe strada noastra si ce altceva a mai observat ea de la geam. Poate o cheama pe doamna care o ingrijise candva, sperand inca in adancul sufletelului ei de pisica, ca va veni sa o duca acasa…