Zita

Pentru Zita, viata a inceput intr-un sat, fiind una dintre multele pisici ale unui domn in varsta. Le-a ingrijit cum a putut si le-a iubit, iar daca el manca, mancau si ele. Le iubea, iar ele ii raspundeau pe masura: se adunau in jurul lui, veneau atunci cand le chema si parca simteau fericirea lui atunci cand le vedea. Cel putin, asta zicea lumea… Iar cand domnul din povestea noastra a parasit aceasta lume, pisicile au inceput sa dispara, una cate una. Nu mai aveau loc in casa ajunsa pe mana familiei, nu mai era nimeni sa le cheme si nimeni sa le hraneasca sau sa le zica o vorba buna, sa le ofere o mangaiere – in afara de o doamna, la fel de marinimoasa care, auzind povestea, a inceput sa le duca din putinul ei mancare, ori de cate ori isi vizita mama, in apropiere. Le lasa bobite in mai multe locuri, si apa, insa nu reusea sa se imprieteneasca cu ele, desi incerca de fiecare data. Erau probabil dezorientate, pierdute, fiind obisnuite doar cu omul lor, pe care il pierdusera si despre care se spunea ca era un singuratic si doar cu pisicile lui dragi vorbea. Familia il vizita rar, si nu doreau pisicile acolo, sau orice alt animalut – acesta fiind si motivul pentru care, ulterior, le izgoneau cand apareau in jurul casei.

 

Noi am aflat despre toate astea atunci cand doamna care incepuse sa le hraneasca ne-a cerut ajutorul pentru a le steriliza, si eventual prelua insa deja pe atunci, multe disparusera. Doar doua mai veneau la mancare – cel putin doar ele aveau curajul sa se lase vazute, printre care si Zita noastra. Era cald, atunci cand a reusit sa le prinda, si le-am gazduit initial intr-o incapere improvizata, cu tarc, in curte. Erau extrem de speriate, slabe si murdare. Cu putina rabdare, Zita a devenit din ce in ce mai prietenoasa, mai ales vazand ca primeste mancare regulat. Si nu se mai oprea din mancat, parca toata lumea ei se invartea in jurul bolului. La fel a fost si dupa ce, vaccinata fiind, am putut sa o mutam impreuna cu celelalte pisici: mancarea era pe primul loc! Nu o deranja ca pisicile roiesc in jurul ei, ca oamenii vin si pleaca, ea era fericita si sa astepte la rand, daca era nevoie, ca sa ajunga la mancare. Si asa e pana in ziua de azi, cand o vezi asteptand cuminte undeva in apropiere, pana se face un pic de loc in jurul farfuriei si, daca nu mai e nimic, va atinti cu privirea voluntarul de serviciu – ore la rand daca e nevoie. Este o minunatie de pisica, cuminte, prietenoasa, care a reusit cu succes sa puna cateva kilograme serioase in plus. Si, cum hrana uscata este la discretie – pentru ca fricoasele noastre mananca doar cand nu suntem acolo, nu avem cum evita ca Zita sa manance, atat cat vrea ea. Si credeti-ne, vrea!

 

Nu este doar o minunatie, Zita asta a noastra, dar si o „minune” care a scapat cu viata de un colaps de trahee, desi sansele erau mici. Au fost doua saptamani infricosatoare, in care zi de zi, ora dupa ora, ne rugam sa mai reziste. Era prima data cand intalneam o astfel de problema, iar optiunile noastre erau limitate: o operatie foarte costisitoare care, daca reusea, o tinea in viata doar un an, doi; si tratamentul medicamentos, pentru care am optat in cele din urma. Nici sa fi avut suma necesara operatiei – ceea ce nu am fi avut niciodata, Zita nu putea fi transportata 600 de km, in starea in care era. Si totusi, fata noastra s-a intors in adapost! Mai tuseste uneori, plamanii ei au ramas cu unele sechele, insa asta nu a impiedicat-o sa-si reia obiceiul favorit: mancatul, ceea ce se si vede. Nu este sanatos, stim asta, insa singura varianta ar fi sa o izolam undeva pentru tot restul vietii ei… Asta pentru ca la o adoptie nu putem nici macar spera, din pacate, chiar daca nu ne-am dori nimic mai mult decat sa o vedem la casuta ei. Nu mai este tanara, ar avea nevoie de mancare speciala, si nici nu este sanatatea intruchipata – prin urmare, sansele ca vreodata sa paraseasca adapostul tind spre zero.

 

Chiar si asa, indraznim sa spunem ca Zita este fericita cu noi. Adora sa fie bagata in seama, mangaiata si dragalita, dar are si ea limitele ei, mai ales cand vine vorba de pieptanat. O vedem de multe ori cu burta in sus, pe alee in tarc, sau ascutindu-si gherutele de vreun trunchi de pom, in pozitii care de care mai haioase. Ne urmeaza la pas agale prin adapost si incearca sa ne convinga din priviri sa ii dam ceva bun de mancare – insa cu demnitate! Are locurile ei preferate – scaune, rafturi, unde leneveste cu orele, fara sa o deranjeze zgomotul sau celelalte pisici. Si, mai presus de orice, fericirea ei atinge punctul maxim atunci cand un om petrece timp cu ea, si doar cu ea. Cine stie, poate ii este dor de domnul cel in varsta, care cu siguranta a iubit-o nespus si a carui favorita o fi fost, probabil, insa speram ca Zita noastra draga stie ca si noi o iubim nespus si, chiar daca nu isi va gasi casuta ei, noi ii vom fi mereu alaturi!